“[…] Multumesc, dar nu, multumesc. Eu nu cer ca lucrurile sa iasa mereu asa cum vreau eu. Nu cer sa mi se supuna mie. Nu vreau intreg universul sa fie la picioarele mele. Eu vreau doar sa ma bucur de el si de tot ce ofera. Si nu vreau sa fiu nici rau, nici sa strivesc, sunt doar obosit sa invart doar aceeasi ruleta si sa pierd mereu acelasi joc. Fara sa vreau chiar. Si asa as fi de furios acum, si asa i-as darui totul primei persoane care mi-ar iesi in cale, primei persoane care mi-ar accepta iadul pe care mi l-am construit din clocote si smoala, primei persoane care nu ar judeca, primei persoane care nu ar pune intrebari. Dar ce ma fac cu ziua de ieri, cu acele atingeri, cu increderea, cu acea privire, si acele brate care m-au cuprins ? Unde le pastrez pe toate? Ce fac cu toate promisiunile? Caci am avut atatea, si nu mi-au fost de ajuns. Caci tu iti misti buzele asa de frumos, si spui ca viata ofera lucruri mult mai puternice. Numai ca eu nu inteleg ce tot spui tu acolo, si urmaresc hipnotizat conturul si miscarea buzelor tale. Eu iti pot spune ce insemna sa bei si sa iti fie sete, eu iti pot spune ce inseamna sa te topesti pe dinuntru, eu iti pot spune ce inseamna anestezie psihica dureroasa, eu iti pot spune cat de putin valoreaza jocul tau, iti pot spune ce inseamna sa nu ai unde sa fii, cum se fac exercitile de singuratate, ce inseamna groaza de a nu mai simti nimic. Caci nu exista nici Dumnezeu, nici spatiu, nici aer. Macar ca tu le stiai, macar ca lucrurile nu erau asa cum pareau. Macar ca bratele tale erau calde, dar nu reuseau sa ma incalzeasca. Macar ca ai fost tu si n-am fost eu…macar am fost eu si n-ai fost tu. Si acum imi spui ca exista culoare si cearceafuri albe, si ca nimic in viata asta nu e imposibil, ca e usor si lejer, ca imi poti da o gura de oxigen, si ca toate au un rost. Dar cu cat tu le vezi mai simplu, cu atat mie mi se pare mai greu.[...]”