Elenalexandra's Blog

De la cafea

elenalexandra — Sat, 19 Sep 2009 11:57:56 +0000

N-am mai scris nimic…demult. Poate chiar de când cu laptopul pe care mi-l dorisem atât și care părea că avea să vină ambalat și cu cheful și cu inspirația mea. Visam la zilele și nopțile de vară în care aveam să stau în pat cu laptopul în brațe și cu paharul de vin alb, rece, lângă. Hah. Inspirație zero. Chef, nici atât. Poate ar trebui să beau mai multă cafea. Poate ar trebui să scriu și eu despre lucruri mai serioase. Așa cum fac colegele mele. Care se implică. Să scriu despre metode de psihoterapie. Despre autism. Despre societate, despre oameni, despre lumea în care trăim:D Doar o să fiu psiholog, nu? Sau sunt deja? Drept e că diploma nu mi-am văzut-o încă. Dar nu ma simt încă psiholog, nu mă simt…Dar eu nu pot scrie decât despre cum imi petrec eu nopțile cu gândacii de bucătarie. Alergând cu spray-ul după unii, cu papucii după alții. Și câte o izbucnire violenta: ” O să mori nenorocitule! ” . Sau, după unele recomandări ar trebui să învăț să conviețuiesc cu ei armonios:D. Și iar folosesc verbul ”a trebui” mai mult decât trebuie. Și mi se termină și cafeaua. Prin urmare…o să merg să îmi cumpăr o pereche de pantofi. Și o să încerc ca de data asta să nu fie roșii.

Cum spuneai ca te cheama?

elenalexandra — Tue, 23 Jun 2009 06:36:06 +0000

“Il urasc …si o urasc si pe ea – pe amadoua de fapt…dar cel mai tare ma urasc pe mine.”

“ba nu…pe ea nu…tot pe mine ma urasc”

“cine naiba m-a pus sa nu ma interez in ce ma bag si cu cine ma pun?”

“cu o seara inainte de licenta…ii citeam posturile mai vechi…si am dat peste niste comentarii de ale ei”

“si m-am simtit mica. si jigodie”

“si mi se pare ca ce am facut noi e un sacrilegiu.”

“daca nu ai ce face…nu mai rascoli atat”

“nu mai stiu cine sunt, nu mai stiu ce radacini am in spate”

“mi se pare ca totul e o mare, mare minciuna”

“trecutul meu e atat de fals, prezentul e asa de gol, iar viitorul…pfff”

“pai ia incearca sa nu te mai gandesti asa si sa traiesti in prezent”

“asa gol cum e..o sa se umple”

“am nevoie de o identiate, am nevoie de ceva in spate…de o baza”

“nu neaparat …ia-o ca pe un joc”

“simte-te ca un vizitator intr-o tara straina, acolo unde nu stie nimeni cine esti “

“spui ca ai suferit o amnezie”

“si ca totul incepe de azi”

“si ce fac cu durerea?”

“o ignori”

<“ignora ca exist”>

“e ca si cum mi-ai propune sa ma lansez in gol”

“e ca si cum ai lua-o de la capat”

“asa… din nimic?”

“ca pasarea phoenix”

“hah”

“mare si clar in fata mea…scris cu rosu”

Au…cred ca tocmai m-am impiedicat de aceeasi piatra. M-am lovit la cap. Cum spuneai ca te cheama?

Jocuri de societate

elenalexandra — Sun, 21 Jun 2009 15:03:23 +0000

Cola cu whisky. Si o tigara.

Fumezi cam mult in ultima perioada. As putea sa te omor pentru asta.

Ridic din umeri. Doar una.

Jucam? Mai explica o data regulile.

Nu acum. Sa se mai stranga lumea.

Draguta bratara.

Imi pare bine…ne-am mai cunoscut. Cand? Era prima data…nu imi amintesc.

Nu.

Tinea sa te cunoasca personal.

Si piesa asta care traieste doar in mintea mea. Nu exista petrecere fara tine.

Inca un pahar de whisky. Gheata. Cola. Cafea?

Nu.

E o disputa afara. Ne intrebam ce cupa la sutien are domnisoara.

Si tu?

Eu nu port sutien.

Crezi ca nu stiu ce se ascunde sub chipul asta angelic?

Nu e nevoie sa te inrosesti.

Soarele a fost puternic astazi.

Inca o cola. Cu whisky.

O mana lasata neglijent pe spate.

La naiba…a trecut atata timp.

As putea sa ma culc cu tine pentru simplul motiv ca nu ma cunosti. Asa cum Letitia vrea sa se culce cu barbati destepti.

Vrea cineva tort?

Am nevoie de o tigara. De o gura de aer rece. De un xanax. De tine.

Cat de mult conteaza

elenalexandra — Wed, 20 May 2009 08:48:21 +0000

Visine in lichior invelite in ciololata, costumas de printesa, cu stelute albastre, avioane si masinuta de pompieri…fotografii multe, cu zambete vechi nestiute, pastrate inca, redescoperite, umpland patul si sufletul, imbratisari multe si calde, zambete noi, zambete din nou.

Sunt ale mele toate si ei sunt ai mei. Si strainul mi-a devenit cunsocut printre placinta cu mere a matusii mele si cafeaua ei care seamana cu a mamei, poeziile lui George recitate dupa cateva beri, parfumul Roxanei, rosu cu alb, manutele Mirunei si ochii ei negri, timiditatea lui Alex si tachinarile unchiului meu. Si matusa mea imi spune Alexandra, si o spune cu caldura, si niciodata nu am simtit mai tare ca ma cheama asa.

Si am dormit doar patru ore, intr-un pat tare si strain, iar perdelele erau transparente, usile scartaiau, dar am dormit mai bine ca niciodata. Alex nu prea ma place el, iar Miruna a facut pipi pe pantalonii mei preferati, dar imi sunt dragi amandoi si mai bine nici ca se putea:)

Si imi e draga si Roxana cand se oftica atunci cand jucam europolis, desi castiga intotdeauna si tot ea o sa exerseze cu mine dupa ce o sa imi iau permisul. Imi e drag si George pentru ca e un tata grozav si m-a invatat sa joc whist si Giorgiana pentru ca e asa fragila si draguta si cu aceleasi maini care o mangaie pe Miruna, urca morti in taxiuri in miez de noapte:D. Imi sunt dragi toti, asa, fiecare in parte, in felul lui de a fi, calzi si calmi si buni:)

Stiu

elenalexandra — Thu, 14 May 2009 15:52:24 +0000

“[…] Multumesc, dar nu, multumesc. Eu nu cer ca lucrurile sa iasa mereu asa cum vreau eu. Nu cer sa mi se supuna mie. Nu vreau intreg universul sa fie la picioarele mele. Eu vreau doar sa ma bucur de el si de tot ce ofera. Si nu vreau sa fiu nici rau, nici sa strivesc, sunt doar obosit sa invart doar aceeasi ruleta si sa pierd mereu acelasi joc. Fara sa vreau chiar. Si asa as fi de furios acum, si asa i-as darui totul primei persoane care mi-ar iesi in cale, primei persoane care mi-ar accepta iadul pe care mi l-am construit din clocote si smoala, primei persoane care nu ar judeca, primei persoane care nu ar pune intrebari. Dar ce ma fac cu ziua de ieri, cu acele atingeri, cu increderea, cu acea privire, si acele brate care m-au cuprins ? Unde le pastrez pe toate? Ce fac cu toate promisiunile? Caci am avut atatea, si nu mi-au fost de ajuns. Caci tu iti misti buzele asa de frumos, si spui ca viata ofera lucruri mult mai puternice. Numai ca eu nu inteleg ce tot spui tu acolo, si urmaresc hipnotizat conturul si miscarea buzelor tale. Eu iti pot spune ce insemna sa bei si sa iti fie sete, eu iti pot spune ce inseamna sa te topesti pe dinuntru, eu iti pot spune ce inseamna anestezie psihica dureroasa, eu iti pot spune cat de putin valoreaza jocul tau, iti pot spune ce inseamna sa nu ai unde sa fii, cum se fac exercitile de singuratate, ce inseamna groaza de a nu mai simti nimic. Caci nu exista nici Dumnezeu, nici spatiu, nici aer. Macar ca tu le stiai, macar ca lucrurile nu erau asa cum pareau. Macar ca bratele tale erau calde, dar nu reuseau sa ma incalzeasca. Macar ca ai fost tu si n-am fost eu…macar am fost eu si n-ai fost tu. Si acum imi spui ca exista culoare si cearceafuri albe, si ca nimic in viata asta nu e imposibil, ca e usor si lejer, ca imi poti da o gura de oxigen, si ca toate au un rost. Dar cu cat tu le vezi mai simplu, cu atat mie mi se pare mai greu.[...]”

10 zile

elenalexandra — Mon, 11 May 2009 16:44:21 +0000

“te droghezi?”

“nu”

“nici alcool, cafea, tigari?”

“ah, ba da”

“altceva?”

“oameni, povesti”

“atat?”

“cu oameni cel mai adesea”

“si eu sunt un drog?”

“ai fost.”

“ah…am fost”

“ca o tigara de marijuana.”

“ca un muc, de fapt, stins pe marginea scrumierei…dar are si el farmecul lui.”

“sunt in sevraj acum”

“tu mereu ai fost asa”

“parca mi te si inchipui”

“cum?”

“mica”

“he,he”

“si creata…”

“acum imi tin parul mai mult drept”

“zbarlita toata”

“:D”

“si urland”

“ce?”

“ desi stii ca e un pleonasm”

“:)”

“intotdeauna a trebuit sa te tina un tip de maini ca sa te poata saruta”

Zece zile. Atat. Atat imi propusesem sa rezist. Ba chiar in a unsprezecea zi aveam voie sa cedez drept recompensa. Zece zile in care nu mai aveam voie sa ma hranesc cu povesti. Zece zile in care nu mai trebuia sa alimentez iluzii. Inainte sa apara, peretii camerei mele erau goi si albi. Acum sunt plini de cai verzi. Si zburatori.

P.S. Nu ma uri Mai aveam doar 3 zile. Macar mi-a trecut durerea de stomac:D

Shuffling the cards of your game

elenalexandra — Tue, 05 May 2009 17:23:16 +0000

“mie imi place sa ma joc”

“e ok asa…dar doar pe moment”

“nu, nu cred ca o sa te mai sun”

“oricine si-ar da seama ca noi nu suntem impreuna…pentru ca tu iti cari geanta singura si se vede ca mie nu imi pasa”

“nu imi placea de tine”

“tu nu prea gandesti asa de obicei”

“nu vreau sa iti fur bomboanele”

“nici nu stii cat te apreciez pentru ca nu pui intrebari”

“eu nu cred ca vrem”

“sunt negru”

“eu nu iti sunt prieten”

“si cu mine tot singura esti”

“eu nu vreau nimic”

“eu zic sa nu… dar daca o faci, e treaba ta, te descurci”

“si eu sunt asa de nehotarat”

“nu tin musai sa relev/revelez”

“nu si nu” ( aici nu ma pot abtine sa nu zambesc:) )

“m-am saturat”

“nu prea mai sper, nu prea ma mai gandesc”

“tu nu poti sa o atingi”

Si acum in vine in minte o replica dintr-un film. “Give-me one reason.”/ “What about twenty?”:D Greg ma uraste oricum. Ma reneaga. El mi-a zis de la inceput. Si n-am vrut sa il cred. Acum ma uraste. De fapt, e posibil doar sa ma dispretuiasca putin, cumva ma credea mai desteapta. L-am trimis la Denisia, sa ii mai dea si ei batai de cap. (Ezitam putin acum, daca sa ii spun Iuliana, ca m-a cam suparat in seara asta:D – sa vad ce raspuns o sa dai, daca o sa te intrebe lumea de ce:P)

Negru pe alb. Suficient incat sa ma faca sa imi dau doua palme, sa nu mai lipsesc de la centru, sa imi fac iar unghiile cu rosu, sa accept faptul ca imi place David, sa ma bucur ca David ma place, sa ma trezesc devreme, sa imi termin proiectul la psihologia transporturilor, sa caut un alt terapeut, sa plec in lume cu vaporasul de la Mc, sa merg mai des la cursurile de tango, sa nu mai dau refresh obsesiv, sa invat de la Vanesa, sa ii acord credit lui Florin, sa ma amuz de flecarerile lui Radu, sa mai dau si eu pe la biserica, sa ma apuc de invatat pentru licenta…si am oprresc aici ca e 3 dimineata. Sa ma culc devreme e alt lucru care ar trebui sa imi fie clar. Ah…si sa scriu:)

Ah, si cel mai important…sa imi pastrez in minte clar si limpede…de fapt nu pot sa zic ce, ca mi-au luat-o atii inainte:)

“My therapist said not to see you no more /She said you’re like a disease without any cure”

elenalexandra — Sat, 02 May 2009 13:58:48 +0000

De parca eu n-as fi stiut asta, Mr. James. De parca eu nu stiu prea bine ca atunci cand ti-e atat de foame si nu poti manca din castronul aburind pe care il ai in fata, cel mai bine este sa te indepartezi de el. Fierbinte arde, rece nu mai e bun. Caldut n-am cunoscut niciodata.

Nu imi amintesc sa ma fi pupat el vreodata pe frunte. Dar poate era vorba de alta. Sau poate a facut-o metaforic. Ca la metafore se pricepe el cel mai bine.

“Te-as putea saruta pe frunte intr-un mod cum numai parinteste n-o sa ti se para” mi-a zis el. Dar n-a facut-o nicioadata. E drept ca nici nu i-am cerut-o.

Dar am visat multa vreme la asta. O mai fac inca.

(Desigur, el n-o sa afle niciodata asta, pentru ca el nu imi citeste niciodata blogul asa cum nu i-l citesc nici eu, pentru ca el nu vrea – asa cum nu vreau nici eu, pentru ca nu mai are nicio treaba cu mine asa cum nu mai am nici eu, pentru ca el nu mai vrea sa vrea – asa cum nu mai vreau nici eu sa vreau si pentru ca nu si nu.)

Si totusi mie mi-a placut de femeia goala care se spala in fatanile care separa sensurile de mers pe Unirii. Ma gandeam in timp ce o asteptam pe Denisia…de fapt…contemplam doar, fara vreo zvacnire deosebita, corpul ei gol, cu sanii lasati, naturaletea cu care si-a dat jos hainele, parul bogat dintre picioare, formele planturoase si pielea ei cenusie si ma miram cumva de ce nu o claxona nimeni. Masini treceau intr-un sens si in altul, ca si cum ea ar fi fost invizibila acolo. Cumva mi s-a parut mai puternica decat orice domnisoara ferchezuita, epilata si bine parfumata care iesea din mall.

In rest…o tigara. Usoara, ce-i drept. Doar mainile erau tremurande. La fel ca discutia. Prea multa cofeina. Prea multa ciocolata. O concluzie mareata : trebuie sa ma apuc de terapie sau cel putin sa ascult obsesiv versurile de mai sus.

Multumesc pentru imbratisare:) Ziua de ieri nu a fost pierduta

De ce ii plac Elenei copiii cu autism

elenalexandra — Wed, 29 Apr 2009 14:08:16 +0000

Pentru ca un copil cu autism e greu de cucerit. Copiii obisnuiti o iubesc deja. Pur si simplu. Nu trebuie sa faca nimic. Cand se duce la centru toti se arunca in bratele ei. Ceea ce nu poate sa inteleaga domnisoara blonda cu sanii mari. Nu intelege ea cum o “slabatura” ca mine poate fi in centrul atentiei. Si nu ea, care e atat de “dotata”. Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, sunt copii! Intr-un alt mediu i-as fi raspuns pe masura. Dar asa…nu imi bat capul.

In schimb..un copil cu autism n-o sa ii scrie niciodata un biletel si n-o sa o roage sa mai vina si data viitoare. Si ea crede ca ii e bine asa. Simte ca detine controlul. Si tot ea se va intoarce de fiecare data.

Azi David a fugit in celalalt capat al camerei cand a vazut-o pe Elena. Si Elena a fost incantata. I-a luat usor mainile in ale ei si i-a atins fata. David s-a uitat speriat si Elena i-a zambit. Apoi l-a lasat in lumea lui. Ea stie ca el are nevoie de timpul si spatiul lui. Si daca il va intelege, el va simti ca ea il intelege. Si mai stie ca pentru inceput va trebui sa ii dea chipsuri mai mari, pana va avea incredere in ea. De asemenea stie ca trebuie sa fie si hotarata si sa il priveasca rece cand “si-o ia in cap”.

Elena mai stie ca un copil cu autism nu o sa ii ofere nicioadata nimic. Dar David a venit si a calcat-o usor pe picior. Asa stie el sa isi manifeste afectiunea. Iar Elenei ii place sa fie calcata. Apoi el a fugit. Elena nu a zis nimic. E un joc pe care il cunoaste. L-a mai jucat. Ii face placere.si mai stie si ca David nu o percepe pe ea si nu o vrea decat aici si acum, pe moment. Si ca o uita din momentul in care iese pe usa.

Dar Elena se roaga la Dumnezeu in fiecare zi sa nu ii dea un copil cu autism. Nu unul care sa fie al ei. Pentru ca Elena nu poate uita replica mamei lui David, care ii mai pune un nod in gat si acum: “Imi pregatisem raspunsuri pentru toate de ce-urile…de ce apare curcubeul…de ce face catelu’ ham…de ce se face noapte…dar cui sa i le mai spui?”

Elena si-ar dori ca intr-o buna zi, David, dupa ce v-a fi calcat-o pe picioare de mii de ori dupa ce va fi ciupit-o pana nu isi va mai fi simtit bratele, dupa ce ii va fi aruncat niste pupicuri zgarcite pe obraz, sa se tranteasca pur si simplu pe covor, sa se tavaleasca de ras si sa zica: “Fraiero, n-am avut niciodata autism. Te-am prins.” Elena n-ar mai avea scapare atunci si l-ar pune pe David sa faca mii de exercitii de verbalizare si va fi foarte suparata, se va simti tradata, dar va zambi in coltul buzelor. Si va fi fericita in sinea ei.

Numai ca in timp ce scrie toate astea Elena isi da seama (impropriu spus isi da seama, pentru ca stia foarte bine de la inceput) ca David chiar are autism.

Cum ziceai candva…ceva de un aer rece? Nu mai stiu exact. Sper doar ca intr-o zi vei deveni celebru. Vreau ca peste 100 de ani nepotii nostri (adica nepotul tau si cu nepoata mea, sau nepoata ta si nepotul meu, nu m-am hotarat cum ar fi mai fascinant) sa se certe pentru a mosteni drepturile de autor pentru desenele tale. Hi, hi. Abia astept sa aud povestea cu: “Bunicul meu i le-a oferit bunicii tale cand…” Nu stiu cand, de ce sau in ce moment. Sau poate stiu. Poate vor sti ei. Poate ei se vor descurca mai bine. Noi n-am fost in stare.

Ba da.

elenalexandra — Tue, 28 Apr 2009 08:07:18 +0000

Inca mai port camasuta de panza pe care el mi-a admirat-o mai devreme in autobuz. In cap imi zumzaie discutia noastra. Si stiu ca are dreptate. Si nu ma mai intreb de ce imi doresc numai ce nu pot avea, pentru ca raspunsuri am.

Ma intreb doar ce am face noi fara cuvinte. Fara cuvinte care sa ne loveasca, fara cuvinte sub care sa ne ascundem. Cum am fi noi doi oameni goi cu toate hainele pe noi? Cat de des ne-am arunca privirea in alta parte? Si mai ales de cate ori as avea curajul sa te privesc in ochi? Iti inchipuiesti cum ar fi sa petrecem cateva ore fara sa vorbim deloc, dar spunand ceva? E un exercitiu ce ar trebui incercat.

Ma intreba astazi Andreea, privindu-ma cu ochii ei mari si albastri, daca am tablouri acasa. A fost singurul lucru care m-a facut sa zambesc sincer pe ziua de azi. Si singurul lucru care mi-a fost cert. Si ma intrebam daca asta i-ar spune ceva despre mine. “Cuvintele sunt un mijloc imperfect de comunicare” zice autorul meu preferat. Dar sunt un mijloc perfect pentru a crea masti si jocuri, adaug eu.

Nu ma mai joc, as spune acum. Dar simpla declaratie e tot un joc. Acelasi cerc, acelasi rezultat. Iar eu bat campii aici in timp ce rufele asteapta sa fie bagate in masina, iar cartile pentru licenta stau morman in birou. As zice si ca mi-e dor de tine, daca nu mi-ar fi teama ca as putea minti. Te imbratisez. Si atat.

Ah…si nu e adevarat ca marea si pamantul nu se intalnesc niciodata. Indiferent cat de adanca este ea, are la baza tot pamant Sta deasupra lui si din cand in cand mai uda si portiuni care ii sunt interzise. Si atunci apar dezastrele si calamitatile .

Si daca visez o oglinda sparta o sa am sapte ani de ghinion? Sau in vis nu se pune?